Mi-e dor de muntii mei

M-am obisnuit sa scriu despre stari. Ei bine azi povestesc despre weekendul ce tocmai a trecut.
Trebuia sa plec vineri seara la munte. Trebuia zic, ca am ajuns la un concert jazz cu niste cubanezi . E tare sa stii ca iesi numai asa la un suc cu prietenii si sa dai peste o multime de oameni care mai de care mai funky si mai draguti veniti sa vada un concert la fel de funky si de dragut. Si e si mai tare ca omul de la poarta sa nu vrea sa-ti ia banii pe bilet. Si dupa trei ore de somn si un vis dubios plec pe o ceata laptoasa spre munte. Adorm in masina si ma trezezc in fata casei. Intreb: Ce ma noi am venit la mare sau la munte? De ce intreb? Pai sa-ti explic: deschid eu ochii si vad cel mai senin cer din lume, de un albastru infinit...doar un stop de zapada si nici un firicel de vant. Si mi-am adus aminte de ce-mi ziceau niste oameni la Viena ca se duc in Venezuela pe o insula aproape pustie...unde nu ai altceva de facut decat sa te bucuri de natura. Si pentru ca strugurii sunt acrii deocamdata pentru mine...na ca simt si eu natura. Si asta e nimic in comparatie cu ce mi se intampla peste cateva ore. Parintii mei sunt foarte tari. De ce? Din multe motive, dar eu aici zic numai dintr-unul : sunt sportivi. Asa ca, chiar daca eu aveam chef sa motai la soare ei ma tarasc spre creste. Senzatii! Am urcat pe drumuri nemarcate stiute numai de ei, printr-o zapada cum n-am mai vazut ( cei mai mari si stralucitori fulgi din lume) si albul ce ne inconjura era strabatut numai din loc in loc de urmele ciutelor venite sa se adape.Si era atat de liniste, incat auzeam cate o frunza , care, rezistand eroic vantului de toamna si viscolelor naprasnice, se hotaraste ca-i mai bine pe jos, si cade.
Si crestele sunt pline de schiorii lui tata , iar cerul e brazdat la ore aproape fixe de avioanele mamei ( stie ea ca e o ruta de avioane pe acolo :)). Si nu vorbim. Doar urcam si apoi ne minunam de priveliste si o imortalizam. Ce senzatie de pace sa-ti auzi gandurile si sa zambesti stiind ca e tare sa traiesti momentele astea si sa le prelungesti numai la gandul ca te intorci in orasul asta cenusiu.
Eu nu merg des acolo. De cateva ori pe an...si de cate ori sunt acolo ma gandesc ca ar trebui sa vin mai des. Si apoi ma urbanizez atat de mult incat mi se pare prea liniste acolo si iar trece multa vreme pana ma intoc. Acum m-am intors cu senzatia ca o sa ma reintorc mai des. Sa vedem.
Pana una alta am ramas cu imaginile din minte si de pe cardul aparatului si sunt la birou unde ma distrez de nu mai pot...munca e buna. munca e inaltatoare. Poc! Ce frumos am zis mai sus si ce urat am terminat :(
Poze va arat cand ajung acasa!