da......

O sa incep prin a zice ca mi-ar placea sa fiu copil.Da` numai din anumite puncte de vedere....sau sa fii trait intr-o alta epoca, sau sa fii fost barbat... si apoi zic ca ce bine ca sunt eu, asa cum sunt.Desi mi-am propus sa povestesc ce mi s-a mai intamplat, nu am dispozitia necesara sa zic totul ca o poveste, asa ca , pe scurt am trecut prin toate starile posibile in ultimele saptamani. Am inceput prin a-mi anunta demisia de la ( acum fostul) locul de munca, cu toate starile emotionale ce le implica aceasta decizie. Apoi (cica) m-am relaxat o saptamana....si zic cica pentru ca m-am intors mult mai obosita decat am plecat si cu ganduri de vacanta :) - si o sa revin sa zic de saptamanaa asta ca a fost....intr-un fel. Apoi, eu am o parere despre ziua de duminica , ca este o zi de relaxare si de petrecut cu familia sau prietenii apropiati, si, desi mi-ar placea sa zic ca a fost o zi peacefull, a fost o zi cu sentimente intense, care inca ma marcheaza. Iar astazi, prima mea zi de munca in alta parte decat pana acum, si trebuie sa recunosc ca aveam un pic de panica cu gandul la ea; a trecut insa foarte repede si fara sa fie in vreun fel dubioasa. E ok, ma descurc ....si chiar bine :D.
Si a venit primavara si simt ca ma paste astenia, care e chiar placuta cateodata pentru mine ( si aici imi citez un prieten care imi zicea ca noi femeile chiar simtim cateodata placere in a fii depresive:D...) si eu ziceam de el ca e misogin, dar defapt imi dau seama ca are dreptate...cateodata chiar ne place sa dezvoltam depresii . Si cred ca stiu si de ce....pentru ca ne putem demonstra noua ca se poate supravietui si in stari de astea, si, mai mult decat atat, ca stim sa fim noi oricat de adanca ar fii depresia.
Si, in rest, chiar daca uneori se exclud una pe cealalta, starea mea de spirit si frustarile ( tot ale mele) convietuiesc impreuna...si de aia sunt ceea ce sunt. Pana cand?
Forever.